b6318d3f593e95fec87b16fd62a5794d.gif

Poesii II

Rating: Nu a fost evaluat încă
Disponibilitate:in stoc 10 produse
Cod produs:
11,50 lei
11,50 lei
Mergi la comparare produse

Descriere

Pentru a nu fi risipiți de veşnicia trecutului, sau de măreţia incomensurabilă a viitorului, sau de beteşugul auto-măririi pragmatice a eu-lui, a eu-lui umflat în pene multicolore chiar şi în timpul căderii în dincolo de logos, trebuie să avem curajul de a ne cere să fim lăsaţi să umblăm şi în-afara noastră. Să ne uităm la noi dintr-o parte. La „cunoaşte-te pe tine însuţi” dintr-o parte. Măcar cu ocheanul rimei. Şi încă nu oarecum, ci îmbrăţişând stilul, adică pustiul. Şi încă trâmbiţând stelelor, sau ulmilor, sau fântânilor această îmbrăţişare cu stilul, care azi şi acum este pustiul. Din asemenea principii poetice şi metafizice se compune poezia lui Constantin George, poet român auto exilat din frunza de verb românesc în frunza de arţar a Canadei. Cu aceste principii acest poet sobru, naiv de sobru, copleşit de sobrietate, coborât sobru direct din rimele anonime ale satului băcăuan,  reuşeşte o nouă punere în metodă a tradiţiei româneşti în noua poezie românească. 

Cât de departe de egocentrismul feroce al lumii este să-ţi doreşti să uiţi totul, fără încetare, să transformi poezia în act de meditare a uitării, în leac de anihilare a eu-lui, şi încă „filtrând acest leac prin mustul de carne”? Ca să răspundem la această întrebare să ascultăm ce magie minunată, izvorâtă din adâncul primordial al fiinţei ne vesteşte Constantin George în noul lui volum de poezii: să uiţi, să uiţi totul, aşa de parcă nimic din această viaţă nu ţi-a trecut prin faţă, aşa de parcă nicio sabie nu ţi-a sângerat obrazul, de parcă nicio dorinţă nu ţi-a tulburat firea. Să uiţi totul, absolut totul, ca să nu fii singur. Să rămâi doar cu licărul stelelor în ochi, cu ce va rămâne din ochi, din privitul tăcut al nemăsuratului. Doar cu unduirea frunzelor-ulmilor, doar cu setea fântânii de apă, doar cu revolta apei împotriva adâncimii fântânii. Să uiţi ca să nu fii singur. Ce metaforă frumoasă, ce vechime plastică românească! Aşa destin fiinţial descoperim în poezia lui Constantin George. Aşa tămăduire a omului de boala vieţii propune poezia lui Constantin George - cu rime aburinde din „mustul de sânge”,  cu tristeţea ce călăreşte în voie, fără ţintă, şi maternul, şi eternul: „Prin ierburi coboară steaua ta, atât de verde că nu se mai vede”.

Boala cea mai grea a poeziei româneşti de la începutul mileniului III este ruperea de tradiţie, de vechile rime ce intrau direct în sângele luptătorilor, de mândrele ritmuri ale frunzei, însetate şi de starea ei de frunză uscată, scuturată şi risipită de vânt, de înălţătoarele metafore ce lăsau pe om drumului ca şi iarba câmpului. Constantin George, atât în prima carte de „Poezii”, cât şi în această a doua carte, se încumetă să se inspire, în pofida modelor şi a generaţiilor, şi chiar a revoluţiilor, de la artele strămoşeşti. Iar pentru a pune rame moderne efortului său de intrare în străvechea rimă a neamului românesc îşi pune pe nas, şăgalnic, uneori ca Blaga, alteori ca Bacovia, coşcogea ochelari de-a lui Giuseppe Ungaretti. Aşa descoperim în poezia lui strălucitoarele tristeţi ale întrebărilor-versuri: Cum e să dormi în braţele drumului... Învelit noaptea cu propriul tău sânge... sau din limbă să faci o răscruce, „sfios răzgândind paşii în alte direcţii”. 

„Învelit în propriul sânge”, transformând limba în răscruce (de codri devoraţi de patimi, de oraşe gâtuite de multiculturalism, de ape moarte de urbanism în care nu are loc românitatea cea vie, rustică, cântătoare, îmbrăcată în preacurate haine albe), „răzgândind paşii” (de parcă urmele ar ucide şi inima, şi mintea) din versurile lui Constantin George vine spre noi această prevestire îngrozitoare -  pentru poeţi, petrolişti, filosofi, agricultori, văcari, oieri, bancheri, prim-miniştri, deputaţi vânduţi intereselor străine, interese străine vândute deputaţilor oneşti, dar mai ales prevestire pentru oamenii simpli, oameni de la munte şi de la vale, de la Cotroceni şi din Lipscani, de peste tot din ţările româneşti: „Uşurel, limba noastră o macină un cancer global...”. 

Or, în poezia lui Constantin George şi umbra are umbră - „Argintul ochilor ce mă petrece şi umbra tresărită a umbrelor de fum”. Şi umbra umbrei care nu mai este şi care parcă nu mai are umbră, iată că are umbră. Ea înspăimântă. Ea ucide. Dar tot ea împuterniceşte fiinţa, o ţine în echilibrul cel vertical, înălţător. Fiindcă rimele vechi clocotesc de forfota cea simplă şi înaltă a fiinţării. Fiindcă versul ne supune strălucirii celei mai adânci: „Şi cei care au murit ucid zeii, perfectă stare a degenerării”. Adică: „cine mi te-a dat, acela vei fi; vei fi mirosul umbrelor mele, floare, drum de înălţare”. Pentru a fi, adică pentru a avea dreptul de a se numi rimă, poezia românească a secolului XXI este obligatг să se uite cu drag şi spre rădăcini, şi spre solul din jurul rădăcinilor, şi spre izvoarele care mustesc din piatră pentru a deveni floarea şi „drum de înălţare”, şi „perfectă stare a degenerării”... Aşa cântă acest poet băcăuan rătăcitor acum prin Canada, şi prin abisurile rupturilor de sine, şi prin neputinţa de a camufla disperarea cu versuri netede, potrivite cu auzul aplaudacilor de ieri, deveniţi şi lăutarii curţilor de azi.

 

Să mă liberez, să mă liberaţi, nu în foc, ci în adânc... Dar cum să mă liberez? Cine să mă libereze? De care foc? În care adânc? Şi oare există vreo deosebire palpabilă dintre foc şi adânc?

Metafore vechi. Rime străvechi. Întrebări mereu primordiale.. De ce-au murit strămoşii? Poate ne mai spun ceva, dar vorba lor sună în urechi nebune - au înnebunit urechile noastre de atâta amoralitate civică, de atâta lipsă de crânguri, de atâta pustiu de soare şi lună, de atâta întunecime eclectică. „M-am trezit pe dealuri, înfurnicat şi nemişcat de singur...”. Înfurnicat e bine să rezonezi cu iarba câmpului, cu răscrucea drumului, cu suişul ce coboară, „e bine pentru acel ce n-a scos un cuvânt”, e bine pentru cel care se ne-mişcă în asceza tăcerii, în vârtejul ce urcă, în promoroaca ce ucide, ca Brumărelul, dar şi înveşniceşte, atunci când omul ajunge la „pacea lui finală” (Doar timpul, Poesii, editura Vicovia, 2004).

Dacă n-am fi nu s-ar mai opri izvorul şi cine ar osebi băiat de fată, an de an şi cât e lumea de lungă? Şi cât de prea-lungă este veşnicia. E treaz adâncul şi veghează-n ceruri cu ochii limpezi şi cuminţi. Dincolo de metafore - ceas înscris în mahalaua inimii unde urlă visul şi noaptea...

Poezia lui Constantin George, izvorăşte din glasul anonim al românului trăitor în micile sate de pe valea Bistriţei, din apa ruptă din munte şi cer. Ea are această uluitoare calitate de a reprezenta umanitatea la hotarul unde se pune punct umanităţii. Dincolo de ea mai au viaţă doar tăcerile. Dincoace de ea se deschide drum pentru a fi doar cu tăcerile, cu tăcerile încordate până la condiţia de asceză totală. Poezia lui Constantin George, adăugată şi disperării de a străluci prin tristeţe, şi alintării tristeţii cu mierea singurătăţii, şi tăvălugului multicultural, care se ucide pe sine ucigând pe alţii, nu este supusă regulilor strimte ale cercurilor şi cerculeţelor literare, nu depinde de cumetriile revistelor bucureştene sau a celor din binecuvântata provincie. Ea este revelată, simplu şi benefic, pentru cel ce crede în rime. Fiindcă rimele, mai ales rimele, rezonează cu „adâncul ce veghează-n ceruri cu ochi limpezi şi cuminţi”. Ele ne dau toate şansele, dar absolut toate şansele, să nu murim cu totul în bifurcarea de care nu putem scăpa. Pentru cei vechi, inclusiv pentru cei care ne-au lăsat cântecele cele bătrâneşti, rima era identică cu sacrul, rima era cunoaştere a sacrului prin actul mistic al descoperirii sacrului în fiece părticică de sine, deci şi de Cosmos. Rima vestea sacrul, rima îi ducea dorul. Atunci stilul era ruperea frunzei uscate de ram. Acum stilul este pustiul, ruperea fiinţei de sacru, îndărătnicia omului de fi stăpân şi peste Cosmos, şi peste zei... Aşa de frumos cântă această nouă carte de poezii a lui Constantin George. Urma lăsată de cealaltă carte ar putea fi aceasta:

 

 

Să lăsăm morile

Să macine vântul,

 

Ispita ce vine şi alunecă

Printre gânduri,

Un şarpe peste metereze.

 

Sună noaptea peste ore de ciumă,

Buzele tale se rup,

O rugăciune răsună!

 

Doar un lucru mai rămâne întreg,

Peste parada disperării,

 

Un cer răsucit în adâncuri.

 

 

Andrei Vartic

 

Aprecieri

Aprecieri

Nu există comentarii pentru acest produs.
Acum, vă rugăm să descrieti (pe scurt) recenzia dvs....(min. 100, max. 2000 caractere)
În primul rând: Evalueaza produsul. Vă rugăm să selectaţi un rating între 0 (cel mai slab) şi 5 stele (cel mai bun). Rating:
Caractere scrise:

Comentarii

You have no rights to post comments

Legaturi externe

Categorii